Am vândut fabrica de blănuri moștenită de la tata unor prinți arabi. Cu lipsă de modestie pot să spun că m-am îmbogățit foarte mult. Goji s-a angajat și el la fabrică și a fost promovat într-un post de conducere. Vetrona a plecat să lucreze în Amsterdam.
După ce am vândut fabrica, am început iar să călătoresc. Am revizitat locuri în care fusesem demult, pe vremea când trăia tata.
Una din călătoriile mele m-a dus în București, capitala unei țări. Un oraș minunat, cu clădirile sale impunătoare care se ridică maiestuos în lumina soarelui, cu străzile ce strălucesc de curățenie atât de mult încât trebuie să porți ochelari de soare mai tot timpul și cu localnicii dornici să te cunoască. N-am stat mult aici, dar în scurta mea vizită am adunat destule povești, dar una e mai importantă decât toate celelalte.
Era o zi liniștită de toamnă. Îmi plimbam picioarele obosite printre frunzele aurii de stejar căzute pe trotuar. Mergeam spre o întâlnire de afaceri foarte importantă, unde trebuia să mă întâlnesc cu rudele celor cărora le-am vândut fabrica de blănuri. Urma să stabilim prețul petrolului la nivel internațional. Ei erau acolo ca producători, șeici, prinți, eu eram acolo ca Ciucea. Ajuns în clădirea acoperită cu sticlă întunecoasă, intru și trec pe lângă porțile de control pentru arme. Așteptând liftul, o domnișoară brunetă, cu părul lung până la coate și cu ochii negri ca tăciunea poposește lângă mine zâmbind. Gulerul foarte larg al puloverului alb îi acoperea ca o pătură sânii mici și țuguiați.
Se deschid ușile liftului. Intrăm. ”Mai sus de zece?”, o întreb, uitându-mă la ea cu indiferența cu care întrebi chestia asta. Îmi răspunde că nu. Și ea merge la zece. Îmi spune că a rămas impresionată când a văzut că nu am fost controlat de arme și că știe cine sunt. ”Ciucea, nu?”, mă întreabă întinzându-și degetul arătător înainte. Îi răspund sec: ”da”.
Ședința a durat mult și a fost foarte plictisitoare. Toți barosanii au convenit până la urmă să ridice prețul petrolului cu un dolar pe baril. Din câte am înțeles, unul din prinți trebuia să-și construiască vreo zece insule artificiale în mijlocul Oceanului Indian. La ieșire, fata brunetă cu care mă întâlnisem înainte de ședință mă aștepta tăcută. Mă apropii de ea. Ea se ridică și mă întreabă dacă vreau să mergem la o cafenea, să îmi arate Bucureștiul.
- De ce nu? Și-așa nu stau prea mult, îi răspund, pus pe gânduri. E prima dată când o văd pe fata asta, nici nu știu cum o cheamă și ea mă întreabă dacă vreau să îmi arate orașul. Nu pare ciudată, decât că nu vorbește prea mult.
Plimbându-ne pe străduțele Bucureștiului, ajungem la o cafenea foarte frumoasă. Canapele și fotolii confortabile din piele roșie împânzesc localul. Urcăm pe scările dese din metal lucios și ne așezăm la masa din colț. Ea își comandă o latte, eu o Irish coffee. Din momentul ăsta, tăcerea care o făcea misterioasă a dispărut complet. A început să-mi toarne detalii despre viața ei personală și despre cum nu-și dă seama cum a reușit să mă cunoască. Vorbește repede -unele cuvinte nu ajung să fie spuse întregi. Se oprește doar ca să tragă aer în piept.
S-a oprit și se uită la mine. Îmi întorc privirea spre ea, încercând să-mi dau seama ce vrea de la mine. Expresia feței sale nu cere nici un răspuns, e lipsită de semnificații.După câteva momente de liniște, îi răspund: ”da…”, fără să-mi dau seama că nu înseamnă absolut nimic. Dar se pare că pentru ea are cine știe ce relevanță. Îmi dau seama că n-am ascultat-o deloc până acum și că inconștiența mea o i-a pus un zâmbet pe față.
Trag ultima gură de cafea prin paiul subțire din plastic dungat. Ea îmi propune să plecăm. Vorbele nu-i mai sar din gură ca gloanțele dintr-o mitralieră. Misterul o înconjoară din nou. Nici eu nu scot nici un cuvânt. Nu mai aud nici mașinile. În tăcerea lăsată în jur, mă uit la ea – merge cu capul în jos, privind la picioarele care o poartă fără voie. Mirajul tăcerii ne-a adus la hotelul unde sunt cazat. Mirarea se lasă așteptată. Intrăm în cameră. Încui ușa.
Îmi întoarce spatele și, intrând pe ușa băii, mă roagă să o scuz pentru câteva minute. Ochii îmi umblă de colo-colo prin camera cu pereți albi. Aud ușa de la baie închizându-se. În fața mea se apare fata al cărei nume nu îl știu – s-a dezbrăcat. De tot. Realitatea mă lovește în moalele capului. Sânii păreau mai mari când erau acoperiți de puloverul alb, la fel și fundul – acoperit acum câteva minute de niște blugi albaștri. Face un pas, se așează lângă mine pe canapeaua căptușită cu velur și începe să mă sărute parcă automat, fără nici un fel de emoție. Nu mai înțeleg nimic. Poate trebuia să ascult ce a avut de zis la cafenea. O opresc și mă uit la ea, încercând să caut explicații în ochii ei, dar degeaba. Își ațintește privirea ce pare vinovată în podea și încearcă să-și acopere sânii cu mâinile. Se ridică și face mași mari și rapizi până la baie. O aud plângând. Nu durează mult până încuietoarea ușii de la intrare e descuiată iar fata afară din cameră.
Într-o zi în care nu am apucat să rostesc mai mult de zece cuvinte, am încercat să deslușesc misterul unei fete care odată ce a avut ocazia, a vorbit atât de mult și repede încât am renunțat să o mai ascult. Realitatea m-a lovit ca o palmă peste față când aceeași fată a ieșit goală pușcă din toaleta camerei mele de hotel. Indiferența care și-a făcut apariția la cafenea a revenit când fata cu părul negru și sânii țuguiați ca perele mi-a întors spatele pentru ultima dată.
